Din inimă de mamă

Durerea a umplut-o ochi de-atâta  jale

 Și nu din frunza, răvășită-n a mea cale,

Neliniștea  împiedică-al ei rost…

Dar azi cer lacrimii o zi de post.

S-a prins de gândul că nu ne mai iubești,

Când ne dai lecțiile dure, neomenești.

Din care logici fu atât de aspru pedepsit

Copil cu sufletul fragil, abea înmugurit?

O-nțeapă răul, care-i azi într-un tumult,

În seri din rugăciuni zidește al său scut,

Și-abea când ziua limpezimea-și crește,

Sătulă de senin, un pic se domolește.

Căci eu sunt mamă și mi-ai dat acel noroc,

Să fiu ferice doar când pruncul are joc,

Și zâmbetul, ce ochiul i-a-nflorit,

Să-mi fie semn că nu zadarnic am trăit.

De ce durerea e mai multă ca iubirea

Și, Doamne, ura umple Omenirea!

Ce mame născ copii cu suflete de piatră?

Oprește-i, Doamne,  luminează-i… și-i îndreaptă!

Ca să plutesc și eu în somn fără coșmar